Arhivă etichete | oameni

Despre viitorul sistemului de pensii. Despre viitorul nostru

bright-future-ahead1

Am doar 23 de ani, dar nu pot să nu mă gândesc la viitor. Şi nu la cel de mâine sau poimâine, alegând discoteci şi cluburi. Nu sunt genul acela de persoană şi nu am fost niciodată. Probabil am pierdut multe, după părerea unora, însă eu îi admir că pot duce stilul acela de viaţă. Pentru mine e cam haotic. Eu am fost mai mult stilul tocilară. Şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Am avut parte de multe momente frumoase datorită condiţiei mele de „tocilară”. Însă aceeaşi condiţie mă îndeamnă să mă întreb ce se va întâmpla în viitor cu tot sistemul de azi. Pentru că e clar că nu are cum să se recupereze ceva. Declinul e inevitabil. Întrebarea e: va fi unul exploziv sau ne va da răgaz să găsim soluţii?

Nu vreau să mă hazardez şi să-mi dau cu părerea, dar tind să fiu de partea pesimiştilor. Eu fac parte din generaţiile care nu vor avea pensie. Şi asta pentru că nu va fi un sistem viabil care să poată să ne ofere acest lux. Căci pensiile cu siguranţă vor deveni un lux. Nu m-aş mira dacă oamenii nu ar începe să îşi strângă bani sub saltea sau în ciorapi ca să aibă pentru zilele negre. Fiindcă, de vor ajunge să prindă vârsta pensionării, nu va fi o pensie pe care să o poată încasa.

Ştiţi cum a reuşit până acum Spania să tot refuze ajutoarele financiare internaţionale, de genul celor vârâte cu forţa Portugaliei, Greciei, Irlandei şi de curând Ciprului? Luând din banii din fondul de pensii pentru a plăti din datorii. Cel mai probabil fondul e gol. Însă şi mai rău este faptul că până şi acei bani pe care statul îi oferă pe post de garanţie în cazul în care banca unde aveai depozitaţi bani a dat faliment are tot atâtea fonduri precum cel de pensii.

Mai are rost să ne întrebăm de ce se tot măreşte vârsta de pensionare? E mai mult decât evident: pentru că nu există un fond de unde să fie oamenii plătiţi. Pentru că nu va mai exista o a treia vârstă care să ne permită să ne mai bucurăm de viaţă în linişte. Pentru că fiecare zi va fi o luptă eternă pentru supravieţuire. Nici măcar pentru vieţuire.

Singura opţiune pe care o pot oarecum întrezări este moneda virtuală. Banii să dispară definitiv, iar noi să fim minţiţi în continuare că undeva există, dar să nu ştim niciodată unde. Şi să ne mulţumim cu un sistem infect ce strânge încet-încet frânghia în jurul gâtului nostru. Iar în tranzacţiile importante vor trece ca referinţă aurul, acel aur pe care îl deţin doar puţini, plebea o să fie mulţumită cu ce primeşte. Promisunea unei pensii rămâne arhaica saltea.

Publicitate

Vai de p…atria noastră!

Şi eu care credeam că le-am văzut/citit/auzit pe toate! Nu, nu mă refer la episodul Năstase, cu încercarea lui de a se zgâria mai serios pe gât pentru a nu intra la închisoare şi nici la faptul că între Ponta şi Băsescu scandalurile sunt mai ceva ca la uşa cortului, nici la faptul că, mai nou, toţi sunt acuzaţi de plagiat (că pun pariu ca de era Antonescu în locul lui Ponta tot aceeaşi poveste era, important e să aibă partidele să arunce ceva unul în celălalt, oricum e clar că oricine ar fi la putere, opoziţia va ataca, de parcă ar mai fi oameni pe acolo care au habar măcar să scrie, indiferent de partid), ci la ultra-mega ştire: EBA cere ca Limba Română să nu mai fie disciplină obligatorie la Bac şi asta direct în Parlamentul European! Recunosc, prima dată am citit doar titlul şi m-am amuzat copios, dar când am intrat pe link să citesc şi argumentele atotştiutoarei nu eram sigură dacă trebuie să mă şochez sau mă ţin de burtă, să nu cumva să mă răstorn de atâta râs. Sincer şi cu mâna pe inimă vă spun că argumentele ei m-au convins 100%, dând o dovadă clară de o logică extraordinară! Ia luaţi şi voi niscaiva porţie de argumente solide: „Dacă chiar vrei să-ţi împrospătezi cunoştinţele, pui mâna pe un abecedar şi studiezi câteva săptămâni ce te interesează din el” sau „De asemenea, toţi prietenii mei mi-au zis că imediat ce au terminat clasa a XII-a nu au mai făcut niciodată un acord între subiect şi predicat şi cu toate astea s-au descurcat foarte bine, pot comanda fără probleme o cafea la o terasă de pe Dorobanţi” sau “La ce foloseşte Limba Română? Doar ca să citeşti, atât, altceva ce poţi face cu ea?” Şi toate acestea venind de la preaminunata care se amuza de greşelile lui Ponta din scrisoarea trimisă la revista Nature. Dacă n-aş fi ştiut de mândruliţa asta ce-i poate capul, mai ziceam, dar după ce o auzi cum se iecsprimă în limba română, nu vreau să mă gândesc ce (nu) îi poate capul în limba engleză… aşa că, râde ciob de oală spartă! Că şi dacă tăticu’ e preşedintele României, iar tu europarlamentar, tot nu eşti mai brează! (nu că el ar fi!) În curând vom vedea că a declarat ca să nu mai fie şcoala obligatorie că de, la ce foloseşte şcoala? Să ai o diplomă acolo, altceva ce poţi face cu ea?

Afacerea apocalipsa

Deja de 12 ani, la fiecare 2-3 luni, vine sfârşitul lumii. Am şi încetat de ani de zile să urmăresc aberaţiile ,,ştiinţifice” sau ,,profetice” ale diferiţilor indivizi. Unii dintre ei cred sincer în cele spuse, însă alţii se folosesc de naivitatea sau frica celorlalţi şi profită acumulând averi nesimţite.

Susţin că TOŢI aceşti ,,geniali” trebuie deferiţi justiţiei şi puşi să răspundă penal şi moral. De ce? Pentru că fiecare individ care ajunge să creadă în sfârşitul lumii, devine nemotivat pentru viaţa actuală, suferă depresii şi poate suferi de tulburări psihice temporare sau permanente. Chiar şi cei mai echilibraţi, bombardaţi suficient de mult timp cu aceste prostii, pot ajunge să sufere de anxietăţi sau depresii.

Într-o societate modernă, unde tendinţa universală este spre bunăstare, confort şi linişte spirituală, asemenea indivizi sunt un scârţâit arhaic, reverberând  temerile strămoşilor în faţa tunetelor şi a fulgerelor. De miliarde de ani, planeta noastră este expusă exact aceloraşi riscuri, aceloraşi probabilităţi de a se ciocni cu asteroizi şi comete. Poate unele au fost catastrofice, dar nu fatale. Azi, mai mult decât am avut vreodată, avem şansa de a putea acţiona să prevenim catastrofele. De ce să ne facem griji pentru ceva ce nu stă în puterea noastră personală de a prevedea sau preveni? Cine câştigă dacă ne îndreptăm privirile spre apocalipsă şi nu spre viaţă?

Anxietate sau moft?

Înainte de toate, acest post este comun cu Symphonie pour un monde etrange.

            Simţi uneori nevoia de evadare? Nu din cauza vieţii tale, eşti mulţumit principial cu ceea ce eşti, ceea ce faci, de partener… Vine un moment când simţi senzaţia de cădere, asemănătoare celei din montagne-russe, acolo undeva între stomac şi suflet.

            De ce? Totul e în regulă, dar anxietatea-ţi taie creierul cu sadismul filmelor de groază de vineri (13 :D).

            Bombardamentele primite de la ştiri, nesiguranţa creată (artificial) în societatea noastră? Sau suntem doar noi oamenii? Psihologii găsesc, sau vor găsi răspunsuri, dar asta nu ne rezolvă problemele. Ce putem face noi, cei care suntem obligaţi să devenim propriii noştri psihologi?

            Dacă ai norocul să ai un partener de viaţă, îndrăgostit şi altruist ca iubita mea, atunci jumătate din problemă e rezolvată prin câteva zâmbete, multe sărutări şi cuvinte spuse din suflet. Mai departe de atât te poţi convinge (prin autosugestie) că drumul tău duce spre oportunităţi nesperate, că iubirea nu moare, iar portofelul gol e o minciună a sorţii, reglementabilă foarte curând.

            Dacă însă anxietatea te încolţeşte fără motiv evident, iar viaţa ta nu este intersectată, încă, cu iubirea vieţii tale, atunci trebuie să treci în lumea faptelor. Foloseşte acţiunea ca armă, creaţia ca etalon şi verbul „trebuie” pe post de combustibil.

             Ştim că nu e completă simptomatologia anxietăţii, ştim că soluţiile sunt puerile (în viziunea „specialiştilor”), dar la mine funcţionează. Poate că cei care citiţi mă puteţi completa.  Vă aştept comentariile, observaţiile sau criticile (într-un limbaj lipsit de vulgarităţi).

Între zgomot şi sunet

Teoriile New Age, conjugate cu vechile religii şi filosofii asiatice, menţin ideea Universului undă sau vibraţie. Deci, conform acestora, zgomotul este parte componentă şi esenţială a Cosmosului fizic şi spiritual. Yoga are mantrele, acestea fiind de fapt cuvinte sau un grup de litere convertite în zgomot (sunet vibrant pe o anumită frecvenţă). Până aici suntem convinşi că zgomotul, ca sunet arbitrar, e o formă de manifestare a Universului şi e încărcat cu atribute benefice. Dar ce ne facem cu fiinţa umană? Oamenii aceştia minunaţi care reuşesc şi cele mai frumoase atribute naturale să le convertească într-o plagă sau armă?

Pierdut de leagănul său natural, omul nu a mai respins sunetul strident (zgomotul). Teama ancenstrală manifestată la auzul zgomotelor nu mai funcţionează, omul modern fiind în căutarea extremelor chiar (boxe de sute de waţi şi căşti de valori periculoase timpanelor). De ce toate acestea? Răzbunare inconştientă pentru toate acele curse nebuneşti trăite vreodată în preistorie la auzul unui zgomot indefinibil? Sau doar dorinţa de a testa limitele, de a le degusta cu vârful limbii?

Metropolele lumii moderne oferă o gamă variată de sunete (zgomote). Sunt veritabile oraşe-capcană pentru psihicul uman. Aritmicitatea sunetelor oboseşte creierele, surmenează involuntar populaţia riverană (metropolitană?); bolile deductibile în urma expunerii la stres îndelungat sunt cele mai frecvente.

Cauzele zgomotelor sunt legate direct proporţional de evoluţia confortului; fiecare pas spre bunăstare a dus la o nouă maşinărie producătoare de decibeli. A fost uitat scopul iniţial al creării societăţilor de anvergură tip oraş-cetate: apărarea. Acum pur şi simplu nu mai putem exista singulari, costurile confortului personal fiind mult prea exagerate fără a fi împărţite la o comunitate. Fără confort nu mai putem trăi: centrala care produce apa caldă, automobilul fără de care nu ne încadrăm în timp, telefonul mobil care urlă de la copilul de clasa întâi până la pensionarul de la azil. Cine nu este contribuabil la zgomotul general?

Mi-aş dori să scrie aici persoane care sunt perfect normale psihic, integrate social şi care să poată da sugestii viabile pentru reducerea zgomotelor din oraş, la nivel individual. Adică: ce putem face fiecare dintre noi pentru a diminua decibelii poluanţi?

Telepatie

Suntem confruntaţi zinic cu tot felul de informaţii legate de fenomenologia paranormală, studii ,,ştiinţifice” mai asemănătoare unor farse decât unui studiu serios. E adevărat că nu avem o ştiinţă care să se ocupe exclusiv cu paranormalul, dar avem studiile făcute de ruşi şi americani din perioada războiului rece.

Toate astea demonstrează că se poate studia ceva din fenomenologia paranormală la modul serios, fără bătaie de joc, fără ironie inutilă. Am hotărât să scriu acest articol din convingerea personală. Convingerea că telepatia nu e doar o idee abstractă, vehiculată de unii ca fenomen cert, iar alţii ca o minciună.

(Imagine realizată de o prietenă a blogului)

Sunt articole scrise foarte amănunţit şi cu obiectivitate, ca de exemplu acesta, dar eu prefer să scriu din viziunea mea, să exprim subiectiv fenomenul telepatiei. Se petrece dintotdeauna între mine şi sora mea. E simplu. Mă trezesc cu ideea că are nevoie de ceva sau ne completăm reciproc frazele. La nivel arhaic, adică legat de sentimente şi senzaţii, e o comunicare care nu a dispărut niciodată şi care nu ştiu să aibă început. Faţă de alte persoane am manifestat compatibilităţi mai mari sau mai mici.

Acum să nu se înţeleagă că sunt un mare telepat, sunt la nivelul normal. Oricare om normal are abilitatea de a interacţiona cu restul, aşa cum interacţionează şi animalele la nivel de senzaţii/sentimente. Un câine simte dacă stăpânul e trist sau vesel, ştie dacă a murit sau dacă vine acasă de la distanţe care exclud simţurile fizice obişnuite. Aşa simte o mamă, dacă are probleme copilul sau e fericit. E un nivel telepatic cu care suntem dotaţi toţi. De ce nu toţi susţin că au abilităţi telepatice, dacă e atât de comun fenomenul? Din mai multe motive: suntem îndoctrinaţi de mici că nu există nimic care trece pragurile fizice (sau în cazul religioşilor sunt categorisite demonice şi nu se vorbeşte de ele decât pentru exemplificări negative); societatea ne îndeamnă să fim superficiali, să ignorăm sondarea noastră interioară, iar din acest motiv nu ne cunoaştem suficient ca să sesizăm diferenţele subtile dintre gânduri.

Sunt oameni care trec mai departe şi ajung să producă efecte la modul direct (detectivii psihici), sunt utilizaţi atunci când metodele zis ortodoxe eşuează. Sunt persoane solicitate de agenţii ca F.B.I.; şi să nu uităm de zvonurile de care s-au înconjurat C.I.A. şi K.G.B. legate de departamentele specializate în paranormal şi cu paranormali.

Nu vreau să conving pe nimeni de existenţa telepatiei, dintr-un motiv simplu: oricare dintre noi care are curajul să privească cinstit în viaţa sa, va detecta cel puţin un moment în care regăseşte un fenomen telepatic. Există şi frica aceea de a ne afişa faţă de oricine ne poate percepe gândurile, dar asta din cauză că nu ştim cum funcţioneză fenomenul. Dar despre aceasta, şi despre altele legate de telepatie, într-un post viitor, dacă va fi cazul.

%d blogeri au apreciat: