Arhivă etichete | comportament

Suntem monitorizaţi

Suntem monitorizaţi zilnic, 24 din 24, ne înregistrează convorbirile telefonice, poşta electronică, ba se mai laudă unii (nsa) că deţin tehnologie care permite sa fim ascultatţi de pe orbită. Până aici nimic nou, doar deranjant şi dădător de paranoia, celor mai sensibili. Nou (sau vechi) e că în zonele – locallităţile supuse supraveghierii continue, bateriile telefoanelor (cu predilecţie a celor „inteligente”) se descarcă într-un ritm nesimţit. Păi bine măi, mârlani de ocazie, pe banii noştri ne ascultaţi, pe banii noştri mergeţi în vacanţe, dar pe banii mei, de ce-mi distrugi jucăria? Ce, eu am spus ceva de mă-ta când a trebuit să reapelez, pentru că tu eşti prea prost să umbli cu aparatura de ascultare şi nu mă pot înţelege cu  interlocutorul? Citeşte mai departe…

Pe scurt despre minciună

Minciuni. Încă de când începem să vorbim. Văd copii care inventează, mint, fără un scop. E vina noastră? Poate. Din leagăn începem să le spunem poveşti, acele imaginaţii frumoase şi educative. Aşa spunem noi. Zicem că le stimulează imaginaţia. Dar facem crize de nervi şi ne panicăm când cresc şi ne povestesc că au monştri sub pat sau că vorbesc cu prieteni imaginari.

Vine apoi adolescenţa, când minte că nu a fumat, că a fost la şcoală şi nu la bar, când… Uneori toate aceste minciuni abia aşteaptă să fie descoperite. Aşa măcar va fi băgat în seamă. Alteori doar din lipsă de comunicare apar minciuni care să împiedice descoperirea personalităţii adolescentului de către cei din jur. Sau doar obişnuinţa de a minţi.

Apoi devenim oameni „mari”. Şi continuăm să minţim. Ne minţim iubita, apoi soţia, şefii, colegii de lucru, minţim prin îmbrăcăminte, comportamente sociale, minţim.

Cât e de necesară minciuna pentru definirea noastră ca personalităţi? Cât e de „inofensivă” minciuna? Şi nu ca întrebare finală: de ce minţim?

%d blogeri au apreciat: