Arhivă etichete | bani

Despre conspiraţie într-o lume fixă

Zilele astea am reluat vizionarea unui serial, „First Wave”. Un fapt banal, cotidian, vizionarea unui serial, însă acest serial are ceva. Filmările au început în anul de cotitură 1998. De ce e cotitură? Pentru că de atunci a început declinul nostru, al oamenilor liberi.

Poate că sună paranoic, însă oameni importanţi au susţinut că există o conspiraţie la nivel înalt. Şi nu doar în SUA. Multinaţionalele nu au ţară. Problema cu dovedirea unei conspiraţii e că nu există dovezi. Nu dovezi pentru noi, profanii. Nu pentru masele de oameni, plebea. Şi atunci de unde ştim că există conspiraţia?

Întrebarea asta mă face să-mi amintesc de programul de ascultare şi urmărire american. Atât de tare şi de infailibil încât nu mai poţi mişca nimic fără ca ei să afle. Nu-i adevărat! Au breşe importante, dar publicitatea ne-a făcut să credem că ei sunt „cei mai tari”!

Aşa şi cu conspiraţiile. Cât de reale sunt? Ceva sigur nu e în ordine. Multinaţionalele sigur au interese mondiale, dar cât control deţin? Controlul e acela care îl cedăm noi, pe care îl oferim gratis şi benevol.

Un alt film corelat cu serialul (First Wave) este „They Live”. Are aceeaşi temă. Extratereştrii infiltraţi printre noi, greu de identificat, o colaborare a elitelor pământene cu ET. Păi serios? Apuca să vadă cineva un film/serial pe tema asta dacă era ceva real?

Un fel de concluzie: conspiraţia există, însă nu aşa cum credem noi/aşa cum vor ei să credem.

Dacă există, cum poate fi demascată? Cum scoţi la lumină persoane care nu există? Clasicul „urmăreşte banii” nu mai funcţionează. Îi urmăreşti până dispar. Există de zece ori mai mulţi bani decât există acoperire şi totuşi au dispărut. Ceva e putred. Şi pute. Nu e vorba de delirul meu. E un fapt concret: e criză.

Şi totuşi, cum scoţi la lumină jucătorii? Şi în final, dacă reuşeşti, eşti sigur că ei sunt adevăraţii jucători?

Uite ce pot face un serial şi un film. Un nou scenariu, schiţat doar şi fără efecte speciale. Acestea pe altă dată.

Oare ce poate fi numit scop?

Am citit şi văzut mai multe materiale care ne învaţă reţeta succesului şi toate ating, pe o cale sau alta, aspectul acesta: scopul (ţelul). Las deoparte credibilitatea sau aplicaţiile cu adevărat practice, sfaturi de îmbrobodit fraierii doar să cumpere cartea sau să participe la seminarii, însă există acele materiale credibile, care au adus suficient de mulţi oameni pe calea succesului personal.

Şi totuşi nicăieri nu ne prezintă modalitatea de a alege un scop adevărat. Cum definesc eu personal un scop? Un milion de euro? O maşină? O casă? Toate acestea sunt mijloace şi nu scopuri-ţeluri. De ce spun asta? Pentru că dacă dobândesc bani nu îi ţin în cont, mă pun să îi folosesc, adică să-mi ating scopul-scopurile. O maşină se poate distruge. Ea în existenţa ei nu poate fi un punct stabil al vieţii mele, prin folosirea ei doar ajutându-mă să ating ţinte, ţeluri, pe care altfel le atingeam pe alte căi (mergeam cu trenul, de exemplu). Casa arde, cade la cutremur; e un loc de unde pleci pentru a împlini scopuri.

Ce este scopul? Sau care este adevăratul scop? Cel mai important este să putem face diferenţa între scop şi mijloacele prin care ne atingem scopul. Cum spuneam, banii sunt mijloace, adevăratul scop este ceea ce vei face/obţine cu ei.

Un etalon după care să deosebim scopul de mijloc este greu de definit. Şi asta pentru că, deşi mai sus am susţinut ca şi criteriu general că banii nu sunt un scop în sine, există persoane care asta ţintesc în realitate: banii.

Am urmărit de curând un material realizat de un spaniol preocupat de subiecte diverse. Acest domn susţine că pentru îndeplinirea unui scop este nevoie să ne sincronizăm mintea, sentimentele şi emoţiile. Pentru cei care cunosc limba spaniolă, pun link către video: https://www.youtube.com/watch?v=Si9FyPSoTFc .

Eu personal susţin că un scop real este identificat ca real doar atunci când este precedat de dorinţă. O dorinţă oarecum asemănătoare instinctelor primare, dar delimitată de acestea, deoarece se naşte din complexul acumulat până la un moment temporal. Complex compus din elementele psihicului (caracter, temperament, boli psihice sau lipsa lor etc), cultura acumulată până atunci (de exemplu: în urma lecturării unei cărţi, în funcţie de caracter, se poate naşte dorinţa de a vizita un loc, iar această dorinţă se poate converti în scop/ţel); influenţa mediului social face parte din complex (dacă mediul e relaxat, abundent din perspectiva materială, probabil că dorinţele şi scopurile rezultate vor fi mai ezoterice sau cu ţinte materiale care ating sume de peste şase cifre). Complexul include toţi factorii interni şi externi care au avut influenţă până în acel moment asupra noastră.

Încercaţi să faceţi următorul experiment: căutatţi scopurile atinse şi neatinse (reale sau nu), apoi căutaţi să vedeţi la câte din aceste ţeluri simţeaţi dorinţa. Dacă am dreptate, cel mai mare procent al scopurilor indeplinite a fost  acompaniat de dorinţă. În lipsa ei, ţelurile se sting.

Iar dacă nu am dreptate, mi-ar plăcea să ştiu de asemeni. Şi eu învăţ; şi eu caut; şi eu am scopuri ratate. Să ne ajutăm reciproc.

Despre viitorul sistemului de pensii. Despre viitorul nostru

bright-future-ahead1

Am doar 23 de ani, dar nu pot să nu mă gândesc la viitor. Şi nu la cel de mâine sau poimâine, alegând discoteci şi cluburi. Nu sunt genul acela de persoană şi nu am fost niciodată. Probabil am pierdut multe, după părerea unora, însă eu îi admir că pot duce stilul acela de viaţă. Pentru mine e cam haotic. Eu am fost mai mult stilul tocilară. Şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Am avut parte de multe momente frumoase datorită condiţiei mele de „tocilară”. Însă aceeaşi condiţie mă îndeamnă să mă întreb ce se va întâmpla în viitor cu tot sistemul de azi. Pentru că e clar că nu are cum să se recupereze ceva. Declinul e inevitabil. Întrebarea e: va fi unul exploziv sau ne va da răgaz să găsim soluţii?

Nu vreau să mă hazardez şi să-mi dau cu părerea, dar tind să fiu de partea pesimiştilor. Eu fac parte din generaţiile care nu vor avea pensie. Şi asta pentru că nu va fi un sistem viabil care să poată să ne ofere acest lux. Căci pensiile cu siguranţă vor deveni un lux. Nu m-aş mira dacă oamenii nu ar începe să îşi strângă bani sub saltea sau în ciorapi ca să aibă pentru zilele negre. Fiindcă, de vor ajunge să prindă vârsta pensionării, nu va fi o pensie pe care să o poată încasa.

Ştiţi cum a reuşit până acum Spania să tot refuze ajutoarele financiare internaţionale, de genul celor vârâte cu forţa Portugaliei, Greciei, Irlandei şi de curând Ciprului? Luând din banii din fondul de pensii pentru a plăti din datorii. Cel mai probabil fondul e gol. Însă şi mai rău este faptul că până şi acei bani pe care statul îi oferă pe post de garanţie în cazul în care banca unde aveai depozitaţi bani a dat faliment are tot atâtea fonduri precum cel de pensii.

Mai are rost să ne întrebăm de ce se tot măreşte vârsta de pensionare? E mai mult decât evident: pentru că nu există un fond de unde să fie oamenii plătiţi. Pentru că nu va mai exista o a treia vârstă care să ne permită să ne mai bucurăm de viaţă în linişte. Pentru că fiecare zi va fi o luptă eternă pentru supravieţuire. Nici măcar pentru vieţuire.

Singura opţiune pe care o pot oarecum întrezări este moneda virtuală. Banii să dispară definitiv, iar noi să fim minţiţi în continuare că undeva există, dar să nu ştim niciodată unde. Şi să ne mulţumim cu un sistem infect ce strânge încet-încet frânghia în jurul gâtului nostru. Iar în tranzacţiile importante vor trece ca referinţă aurul, acel aur pe care îl deţin doar puţini, plebea o să fie mulţumită cu ce primeşte. Promisunea unei pensii rămâne arhaica saltea.

Sclavie. Masonerie. Bani

              Mişcările sociale şi politice actuale conturează un viitor ambiguu, un viitor sub semnul întrebării. Nu a trecut un secol de când drepturile şi libertăţile au fost câştigate prin luptă, o luptă dusă de pe vremea Renaşterii până când, după ultimul război mondial, s-au implementat ca o concluzie naturală. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se presupune că ne apără de excese, dictaturi sau alte forme de sclavie (subjugare).

A fost condamnat regimul comunist, privit ca un obstacol faţă de libertăţile şi drepturile ratificate de O.N.U. Regimul capitalist a fost la rândul său condamnat de către comunişti, ca fiind un regim în care omul este exploatat de către om. Dacă ambele declaraţii au un adevăr în ele? Comunismul îl cunoaştem; nu trebuie insistat… obturarea dreptului la libera exprimare, dreptul la libera circulaţie, dar nu a murit nimeni de foame, cel puţin după plecarea ruşilor din ţară. Capitalismul îl trăim. Avem dreptul să ne exprimăm, dar nu ne ascultă nimeni; putem emigra şi sutem priviţi cu dispreţ. Şi avem dreptul să murim de foame sau să acceptăm slujbe prost plătite. Sau să nu le găsim.

            Ce variantă trebuie aleasă? Dacă nici una din variante nu întruneşte un minim de 60-70% din Drepturile Omului, ce ne rămâne? Mai mult de atât: actualele confluenţe ne îndreptăţesc să presupunem că până şi minimul actual, puţinele drepturi dobândite prin smulgere şi nu prin dăruire, vor fi puse la grea încercare.

            O grămadă de articole, mai obscure sau mai mediatizate, acuză masoneria şi ramurile adiacente acesteia de conspiraţie pentru preluarea puterii mondiale. Există însă mari lacune în această teorie a conspiraţiei. Masoneria e cea mai importantă instituţie care s-a luptat să impună umanismul şi valorile Omului, peste tot pe unde a avut influenţă. A menţinut egalitatea raselor şi dreptul la propria religie. Cel mai probabil, tot masonii sunt arhitecţii Declaraţiei Drepturilor Omului. Şi atunci de ce să treacă acum în tabăra sclavagiştilor?

            Aşadar, arhitecţii actualei destabilizări mondiale trebuiesc căutaţi în alte structuri, cel mai probabil fac parte dintre acţionarii (patronii?) megatrusturilor, miliardarii nedeclaraţi şi poate structuri ale serviciilor secrete. Marele haos actual, atacurile informatice şi paiaţele devenite premieri şi preşedinţi, au necesitat ani de pregătire, ani de îndobitocire a populaţiilor din ţările vizate. Ori aşa ceva grandios necesită resurse umane şi financiare colosale. Şi cel mai important: un scop (SCOP).

            Toate aceste salarii reduse (peste tot în Europa), toate aceste noi legi de pe piaţa muncii şi nu în ultimă instanţă, toate aceste demonstraţii unde s-a folosit forţa brută de către forţele de ordine… toate acestea şi multe altele care încă nu se văd sau nu s-au mediatizat, ne indică o direcţie de mers, un SCOP.

 Îngrădirea noastră, a maselor, prin pauperizare, va duce într-un mod direct la acceptarea condiţiei de supus a omului de rând. Sau mai simplu: sclav. Fără o rezervă de bani, chiria în aşteptare, frigiderul gol şi copiii care au nevoie de rechizite este imposibil să negociezi actualul salariu. Şi nici dacă viitorul salariu va fi micşorat tot nu vei pleca, tot nu vei ieşi în stradă. Iar copiii tăi vor privi şi vor învăţa că supunerea e bună.

            Şi până la viitoarea eră sclavagistă nu va mai rămâne nimic.

            Întrebarea cea mare este ce vei face acum. Nu mâine, nu peste un an. Acum. Şi ce stă în puterea maselor, numerele astea din matricile cu care jonglează calcule socio-politico-economico-distructive (pentru noi)? Deci dragă CNP-ule, măcar nu renunţa să gândeşti. Altfel suntem deja pierduţi.

Despre banii virtuali şi noi

Sistemul actual, financiar şi politic, trebuie să-şi caute în curând sfârşitul. Deja de mai mult de două decenii băncile lucrează cu bani virtuali, bani inexistenţi, netipăriţi, negarantaţi în aur.

Nu e nevoie să faci doctoratul în economie ca să înţelegi că omul de rând e o victimă dublă: latentă şi activă. În prima instanţă noi suntem consumatorii, îndemnaţi zilnic să cumpărăm de toate şi cât mai multe. În plan secund, dar poate şi mai semnificativ, suntem loviţi de imposibilitatea acumulării de lichidităţi, din cauza inexistenţei lichidităţilor.

Băncile au dreptul să împrumute fiecare sumă existentă de până la zece ori valoarea intrată. Până acum două decenii, jocurile financiar-bancare se făceau preponderent la nivel mare, cu sume uriaşe şi minciuni spuse celor dispuşi să rişte averi. De la sfîrşitul mileniului, au început joaca cu pătura medie a societăţilor. Credite uşor de obţinut, cu predilecţie din cele ipotecare. Rezultatul e „criza” actuală.

Jocurile au fost făcute. Proprietăţi şi industrii au trecut în proprietatea băncilor sau a celor dispuşi să cumpere pe nimic. Nu vă lăsaţi amăgiţi de pleonasme de genul: bănci falimentare. Poate bănci care nu mai au lichidităţi sau care vor fi cumpărate de cele mari. Valorile imobiliare ale băncilor sunt impresionante.

Şi acum ce urmează? După actualul sistem, aproape că e imposibil să se revină la o stare de echilibru financiar mondial. Probabil că vor să ne convingă în viitorul apropiat, prin inflaţia pregătită la nivel global, că sistemul nu e viabil şi că a plecat pe calea autodistrugerii. Şi ne vor propune şi impune, fără să ne consulte, o variantă în care să funcţionăm în paralel, adică moneda clasică şi moneda virtuală.

Nu e o tragedie, nu banul virtual ca şi concept. Tragedia începe când cei care controlează moneda sunt societăţi sau concerne private. E pericolul imposibil de calculat acum, de a ne trezi cu monopolul controlării banului de către o mână infimă de oameni. Rămâne să vedem dacă aşa vor decurge evenimentele sau avem pregătită şi altă variantă.

Despre ACTA şi ce putem face noi

Un deşert în care totul este monoton, singura variaţiune sunt dunele. Tot nisip. Cam asta este ce ne aşteapta pe viitor în comunitatea virtuala cu nume simbolic internet.

Calm. Nu acum. Nu copiii noştrii. Peste două, trei generaţii. Acum e doar perioada de tatonare, scuza fiind eradicarea pirateriei. Dar vor începe să „strângă şurubul” pas cu pas, lege cu lege. Până când ne vom trezi cu pumnul în gură.

Nu insist asupra controversatelor legi sau proiecte de legi. Se pot găsi pe internet (încă). Problema ce o voi dezbate aici e mai personală: cum reacţionăm noi, fiecare dintre utilizatorii internetului. Ne-am obişnuit să putem spune cu voce (prin scris) fără interdicţiile cenzurii de tip comunist, ideile noastre, nemulţumirile noastre sau susţinerile noastre legate de o acţiune ori un om.

Actualizare 04 februarie 2012: http://creativemonkeyz.com/roboti/robotzi-s02-ep-special-acta/

Vom sta şi vom aştepta ca legile sa ne încorseteze drepturile astea sau vom acţiona, în limita permisă? De exemplu, câţi sunt dispuşi să-şi sacrifice 5-10 minute pentru scrierea unui mail europarlamentarilor din ţara ai cărei cetăţeni sunt? Şi poate încă 5 minute pentru lecturarea articolelor care fac legea (ACTA) ca neconformă cu libertăţile constituţionale şi cele garantate de Carta Drepturilor Omului?

E un pas mic, o formula minimă de aplicat. Nu e singura cale. Rămân ONG-urile, rămân partidele politice, rămâne să se autosesizeze Curtea Constituţională… dar pentru firele de nisip ce suntem, o acţiune simpla este aceasta de a bombarda cu nemulţumirile noastre pe cei care ne reprezintă în Parlamentul European. Ne reprezintă pe banii noştri şi pe voturile noastre, deci trebuie să ne asculte doleanţele. Sau ar trebui.

În ignoranţa mea sigur am sărit peste alte metode de protest. Dacă mai cunoaşteţi şi altele (petiţiile le-am ignorat pentru că nu le bagă nimeni în seamă, ceea ce totuşi nu vă împiedica să le semnaţi), dacă vă vine o idee, completaţi-mă prin comentarii. Apoi distribuiţi pentru cât mai multă lume soluţiile. Poate reuşim măcar primul val de cenzură să îl stăvilim. Sper.

Ataşez mai jos adresele de mail ale europarlamentarilor români:

oana.antonescu@europarl.europa.eu
elena.basescu@europarl.europa.eu
george.becali@europarl.europa.eu
sebastianvalentin.bodu@europarl.europa.eu
victor.bostinaru@europarl.europa.eu
cristiansilviu.busoi@europarl.europa.eu
corina.cretu@europarl.europa.eu
georgesabin.cutas@europarl.europa.eu
vasilicaviorica.dancila@europarl.europa.eu
ioan.enciu@europarl.europa.eu
catalin-sorin.ivan@europarl.europa.eu
petru.luhan@europarl.europa.eu
monica.macovei@europarl.europa.eu
ramonanicole.manescu@europarl.europa.eu
marian-jean.marinescu@europarl.europa.eu
iosif.matula@europarl.europa.eu
norica.nicolai@europarl.europa.eu
rares-lucian.niculescu@europarl.europa.eu
ioanmircea.pascu@europarl.europa.eu
rovana.plumb@europarl.europa.eu
cristiandan.preda@europarl.europa.eu
dacianaoctavia.sarbu@europarl.europa.eu
adrian.severin@europarl.europa.eu
csaba.sogor@europarl.europa.eu
theodordumitru.stolojan@europarl.europa.eu
claudiuciprian.tanasescu@europarl.europa.eu
silviaadriana.ticau@europarl.europa.eu
laszlo.tokes@europarl.europa.eu
traian.ungureanu@europarl.europa.eu
tudorcorneliu.vadim@europarl.europa.eu
adinaioana.valean@europarl.europa.eu
renate.weber@europarl.europa.eu
iuliu.winkler@europarl.europa.eu

Afacerea apocalipsa

Deja de 12 ani, la fiecare 2-3 luni, vine sfârşitul lumii. Am şi încetat de ani de zile să urmăresc aberaţiile ,,ştiinţifice” sau ,,profetice” ale diferiţilor indivizi. Unii dintre ei cred sincer în cele spuse, însă alţii se folosesc de naivitatea sau frica celorlalţi şi profită acumulând averi nesimţite.

Susţin că TOŢI aceşti ,,geniali” trebuie deferiţi justiţiei şi puşi să răspundă penal şi moral. De ce? Pentru că fiecare individ care ajunge să creadă în sfârşitul lumii, devine nemotivat pentru viaţa actuală, suferă depresii şi poate suferi de tulburări psihice temporare sau permanente. Chiar şi cei mai echilibraţi, bombardaţi suficient de mult timp cu aceste prostii, pot ajunge să sufere de anxietăţi sau depresii.

Într-o societate modernă, unde tendinţa universală este spre bunăstare, confort şi linişte spirituală, asemenea indivizi sunt un scârţâit arhaic, reverberând  temerile strămoşilor în faţa tunetelor şi a fulgerelor. De miliarde de ani, planeta noastră este expusă exact aceloraşi riscuri, aceloraşi probabilităţi de a se ciocni cu asteroizi şi comete. Poate unele au fost catastrofice, dar nu fatale. Azi, mai mult decât am avut vreodată, avem şansa de a putea acţiona să prevenim catastrofele. De ce să ne facem griji pentru ceva ce nu stă în puterea noastră personală de a prevedea sau preveni? Cine câştigă dacă ne îndreptăm privirile spre apocalipsă şi nu spre viaţă?

Despre politică şi nu numai

Am întâlnit mulţi oameni care spun că nu-i interesează politica. Bun, fiecare are dreptul să aibă propriile opţiuni legate de orice. Dar în momentul în care cei ajunşi acolo undeva în posturi de care depind milioane de vieţi, sunt nişte dobitoci oligofreni, cei „neinteresaţi” de politică sunt primii care protestează. Şi atunci de ce ai refuzat să te implici? Prin lipsa votului tău, acel om politic blamat a primit de fapt două voturi în plus. Nu vreau să fac matematică, apelez la bunul simţ comun.

Prin neimplicare obştească  am ajuns să avem imaginea de români-ţigani-hoţi-cerşetori-criminali. Dacă vocea fiecăruia dintre noi s-ar fi ridicat să protesteze, lumea ar fi făcut diferenţa: infractori, ca în oricare ţară, şi românii imigranţi în căutare de o viaţă decentă. Dar noi ne-am bucurat că nu fură de la noi în ţară, i-am înjurat pe la colţuri pe cerşetorii prefăcuţi că-şi fac palate, dar în mod direct ne-am făcut superpreocupaţi de propriile probleme, într-un cuvânt am adoptat politica struţului.

Şi a reapărut cuvântul „politică”. Dacă cineva a trăit cu iluzia că lipsa la vot aduce ceva bun, s-a înşelat. E ca şi problema imigranţilor: sunt renegaţi, dar acele locuri de muncă pe care le ocupă sunt în genere libere, populaţia băştinaşă refuză să le practice.

Bine că avem mai multe biserici decât şcoli şi grădiniţe; educaţia e secundară, nu produce voturi. Cu cât gândim mai mult, cu atât vom da voturi celor care merită şi nu celor care doresc să ne manipuleze în interes propriu sau oligarhic.

Probabil că dintre cei puţini care citesc acestea nu mă vor aproba, dar eu mă simt împăcat pentru că mi-am făcut datoria şi am spus cu voce ceea ce mulţi doar gândesc cu jenă. A fi diferit de turmă nu e rău, e rău să laşi gândurile altora să fie ale tale.

Despre criză într-o criză

Auzim de ceva vreme vorbind pe oricine şi oricând că este criză. Întrebarea mea este simplă: care criză? Am văzut că de la criza economică sau recesiune, s-au găsit şi s-au grăbit mulţi „ei’’ să susţină că nemerniciile făcute cu sârg de politicieni şi cei care-i susţin cu bani murdari, ar fi toate cauzate de preamasmediatizata criză.

Acum nu vreau să fiu guvernul Boc şi să susţin că nu există criza. Este, se simte, se pipăie şi se aude când urlă tractoarele  din burţile noastre flămânde. Vreau să spun doar atât: minunata sau minunea asta de criză a albit comportamente dubioase mai ceva ca o spălare de bani cu clor.

În care situaţie normală, un popor neatins de orbirea buzunarelor goale, ar fi acceptat un guvern ca acesta fără să iasă în stradă cu parul în mână? Pentru mult mai puţin conducătorul în final nu prea mult iubit, a fost împuşcat. Dar le-a fost frică epigonilor săi vrednici de roluri secundare şi au abrogat legea capitală. Sau mai este cineva care crede în coincidenţe şi Moş Crăciun cu ouăle de Paşte în sac?

Mai stau aşa nopţile şi cuget la alte popoare, care au şi ele criză (şi crize de nervi)… acceptă compromisuri cu greu, politicienii actuali se pregătesc să părăsească fotoliile ştiind că nu vor mai fi aleşi, datorită gestionărilor forţate spre faliment. Măcar au simţul poporului dezamăgit de ei, de compromisurile negre pe care le fac. La noi, se fac planuri pentru următoare mandate, ştiu cu siguranţă că vor fi realeşi. Poporul va asculta ca de fiecare dată cele sfătuite de televiziunile avide de bani, iar la noi banul va realege şi alege pe aceeaşi…

Oare mă înşel? Există undeva un suflu de decenţă, există o şansă ca politica să devină o ocupaţie onorabilă şi accesibilă dincolo de cercul tot mai strâns al elitelor artificiale de după ’89? Cine va fi capabil să vadă dincolo de dezastrele din Japonia, de cele 8 ore de muncă care sunt 10 sau 12 plătite mai prost ca acum 5 ani? Cine va trece dincolo de blazarea standardizată şi va avea curajul să privească politica în paralel cu economia şi direct proporţională cu nivelul său de trai?

Avem nevoie de mişcare, o mişcare minimă, egoistă, să mişte fiecare pentru sine, dar luat ca întreg va fi un vuiet general. În România a murit până şi egoismul. Păcat de ţară, că ea săraca nu poate pleca să scape de popor.

 

Banii

Un englez, plictisit cu binele, s-a gândit că n-ar strica să renunţe la bani pe o perioadă de un an. Dar a trecut anul şi el tot pe principiul acesta trăieşte. Are o comunitate care aplică regula de trai fără bani şi se declară mulţumiţi.

Ce n-am înţeles din toată comedia asta e simplu: cum plătesc taxele şi impozitele pe pământul pe care s-au aciuat? Dacă acest ban e cel ce strică mediul (aşa cum ne declară nenea acesta semisălbăticit), de ce nu militează toţi ecologiştii din lume?

Teoria susţine că datorită politicii de consum exacerbat ne ducem spre punctul terminus al resurselor planetare. Asta să presupunem că e un punct valid de vedere, dar de aici şi până la satanizarea banului… Să luăm exemple de la noi: sate în care nu sunt bani din simplul motiv ca nu sunt locuri de muncă şi nu deţin ceva specific de vânzare. Acolo tot acumularea e scopul vieţii lor. Nu dau bani, dau forţă de muncă, timp şi viaţă.

E trist că se ajunge la asemenea comparaţii extreme. E trist când realizăm că oamenii se poartă inconştient şi iresponsabil ca şi când ar deţine o genă sinucigaşă. Atunci poveştile scrise de cei care cred în civilizaţii antice apuse parcă nu mai sună a poveşti.

%d blogeri au apreciat: