Oare ce poate fi numit scop?
Am citit şi văzut mai multe materiale care ne învaţă reţeta succesului şi toate ating, pe o cale sau alta, aspectul acesta: scopul (ţelul). Las deoparte credibilitatea sau aplicaţiile cu adevărat practice, sfaturi de îmbrobodit fraierii doar să cumpere cartea sau să participe la seminarii, însă există acele materiale credibile, care au adus suficient de mulţi oameni pe calea succesului personal.
Şi totuşi nicăieri nu ne prezintă modalitatea de a alege un scop adevărat. Cum definesc eu personal un scop? Un milion de euro? O maşină? O casă? Toate acestea sunt mijloace şi nu scopuri-ţeluri. De ce spun asta? Pentru că dacă dobândesc bani nu îi ţin în cont, mă pun să îi folosesc, adică să-mi ating scopul-scopurile. O maşină se poate distruge. Ea în existenţa ei nu poate fi un punct stabil al vieţii mele, prin folosirea ei doar ajutându-mă să ating ţinte, ţeluri, pe care altfel le atingeam pe alte căi (mergeam cu trenul, de exemplu). Casa arde, cade la cutremur; e un loc de unde pleci pentru a împlini scopuri.
Ce este scopul? Sau care este adevăratul scop? Cel mai important este să putem face diferenţa între scop şi mijloacele prin care ne atingem scopul. Cum spuneam, banii sunt mijloace, adevăratul scop este ceea ce vei face/obţine cu ei.
Un etalon după care să deosebim scopul de mijloc este greu de definit. Şi asta pentru că, deşi mai sus am susţinut ca şi criteriu general că banii nu sunt un scop în sine, există persoane care asta ţintesc în realitate: banii.
Am urmărit de curând un material realizat de un spaniol preocupat de subiecte diverse. Acest domn susţine că pentru îndeplinirea unui scop este nevoie să ne sincronizăm mintea, sentimentele şi emoţiile. Pentru cei care cunosc limba spaniolă, pun link către video: https://www.youtube.com/watch?v=Si9FyPSoTFc .
Eu personal susţin că un scop real este identificat ca real doar atunci când este precedat de dorinţă. O dorinţă oarecum
asemănătoare instinctelor primare, dar delimitată de acestea, deoarece se naşte din complexul acumulat până la un moment temporal. Complex compus din elementele psihicului (caracter, temperament, boli psihice sau lipsa lor etc), cultura acumulată până atunci (de exemplu: în urma lecturării unei cărţi, în funcţie de caracter, se poate naşte dorinţa de a vizita un loc, iar această dorinţă se poate converti în scop/ţel); influenţa mediului social face parte din complex (dacă mediul e relaxat, abundent din perspectiva materială, probabil că dorinţele şi scopurile rezultate vor fi mai ezoterice sau cu ţinte materiale care ating sume de peste şase cifre). Complexul include toţi factorii interni şi externi care au avut influenţă până în acel moment asupra noastră.
Încercaţi să faceţi următorul experiment: căutatţi scopurile atinse şi neatinse (reale sau nu), apoi căutaţi să vedeţi la câte din aceste ţeluri simţeaţi dorinţa. Dacă am dreptate, cel mai mare procent al scopurilor indeplinite a fost acompaniat de dorinţă. În lipsa ei, ţelurile se sting.
Iar dacă nu am dreptate, mi-ar plăcea să ştiu de asemeni. Şi eu învăţ; şi eu caut; şi eu am scopuri ratate. Să ne ajutăm reciproc.
6 răspunsuri la „Oare ce poate fi numit scop?”
Lasă un răspuns
Înainte de toate, dacă nu aveţi intenţii bune
Gebelezis 
destul de complex postul tau si abordabil din multe puncte de vedere 🙂
multumesc de apreciere, insa cred ca ce am scris eu in post e doar o picatura din subiect; desi condensata pe cat posibil aceasta picatura, nu cred ca ajunge. imi doresc sa mai scriu pe tema asta, dar fara interesul cititoril si fara implicare… e pe ghicite 😀 oare blazarea asta e generala sau doar pe blogurile pe unde mai trec in vizita?
daca admitem ca noi, oamenii, am fost creati, inseamna ca am fost creati cu un anumit scop de catre”Cineva”care urmarea”ceva”,care a avut un anumit scop pentru care ne-a creat. daca asa stau lucrurile inseamna ca acela e scopul pt. care ne nastem si pe care trebuie sa-l urmarim in viata. care e acela? un prim raspuns i-l da Serafim de Sarov lui Motovilov. PS. si chear daca nu credem in creatie ci in evolutie, scopul este acelasi-sa evoluam catre”ceva”care (logic) este ceea ce ne-a nascut.
Nu conteaza varianta aparitiei noastre aici, conteaza ce facem cu inteligenta din dotare, cum traim viata asta care e sigura (ce este sau nu dupa moarte sunt doar presupuneri)… vad insa mase de oameni avand scopuri inutile, scopuri impuse de altii (sau asa-numitele scopuri la moda) si asta e trist. La fel de trist cum vad si vieti dedicate uneia sau alteia din religiile lumii… crede daca vrei, dar crede in forte pozitive, bune, forte care te inteleg… nu vreau sa polemizez, dar un zeu nu vrea suferinta, acela nu e zeu, e inventia unor smecheri ca sa te faca sa te simti vinovat si sa speri ca prin tributul adus (material, logic) si supunere te vei salva… acesta nu e scop, e doar manipulare… deci ce este un scop real? nu unul suprem, un scop care ne ajuta sa evoluam, care ne aduce beneficii reale..
eu sunt de acord cu Ioan, fără a știi de unde vii nu vei știi spre ce să pășești, iar toată inteligența poate îți va fi irosită pe lucruri efemere, fără sens. Omul aici are șansa de-a conștientiza ceea ce contează cu adevărat, și anume: viața(câteva zeci de ani) se scurge repede(între muncă-familie)… și apoi ce… ? Neant… ?
Credința(nu religia) este eliberare, nu supunere… Doar un om credincios este cu adevărat liber, pentru că prin țelul lui se situează deasupra spațiului și timpului.
Ar trebui să ne gândim că oricâte realizări materiale mărețe am avea aici,(realizările presupun întotdeauna trudă, înghit timp… ) vom pleca din această lume la fel de goi cum am venit… numai propria conștiință(biletul nostru spre nemurire) o vom avea cu noi în fața morții. De aceea cred că scopul omului ar trebui să fie veșnicia…
Zeu este Omul, în acest scop a fost creat, însă și-a pierdut abilitățile(ambiția, egoismul, goana nebună după aur, îi ia mințile… ). Te-ai întrebat, ce s-ar întâmpla dacă Omul ar ajunge să-și folosească toate fațetele creierului?
Beneficii reale… ? Când vom ajunge să cunoaștem esența vieții, vom dobândi și aceste beneficii reale…
În aceste cuvinte e scopul cel mai înalt și real dintre toate:
”Acum nu mă mai supăr, acum îmi sunt dragi cu toții și chiar și când își râd de mine – și atunci îmi sunt chiar deosebit de dragi. Aș râde și eu cu ei, adică nu de mine, ci de dragul lor, dacă, privindu-i, nu m-aș simți atât de trist. Trist, fiindcă ei nu știu adevărul, iar eu știu adevărul. Ah, ce greu îți e atunci când numai tu știi adevărul! Dar ei nu vor înțelege asta. Nu, nu vor înțelege. (…)
Principalul e să-i iubești pe ceilalți așa cum te iubești pe tine însuți și asta-i tot, nu-ți mai trebuie nimic: imediat ai afla cum să-ți clădești raiul. Și totuși nu e decât un vechi adevăr, pe care oamenii l-au repetat și l-au citit de un bilion de ori, dar uite că n-a prins rădăcini! Conștiința vieții este mai presus de viață, cunoașterea legilor fericirii este mai presus de fericire, iată cu ce trebuie să luptăm! Și am să lupt. Numai să dorească toți și toate s-ar aranja cât ai clipi!”
(Dostoiveski)
Draga Lina,
nu intelege gresit, cum ca eu neg credinta cuiva, fiecare are dreptul si chiar obligatia sa aleaga in ce crede. Ca vorbim de zeu/zei, ca vorbim de stiinta, ca vorbim de axiome ale logicii… Observa ca evit sa sustin ca stiu de unde venim sau unde mergem… Raspunsurile standard de pana acum, si am citit ceva carti pana in acest moment, nu ma satisfac. Sunt mai mult sperantele oamenilor, speranta ca exista un cineva bun, care ne-a creat si ne ocroteste, speranta ca invelisul asta de carne nu e tot ce suntem noi, speranta ca va trece criza, speranta ca maine va fi mai bine… Si in baza unor sperante ne creem scopuri.
Daca scopurile si credintele se impletesc, acolo e si dorinta, asa ca ajungem la un acord. Fie ca tu si toti cei care sustin viata dupa moarte sa aveti dreptate. Eu sper, dar nu pot sa ma incredintez de asta pana nu ajung acolo.