Pe scurt despre minciună

Minciuni. Încă de când începem să vorbim. Văd copii care inventează, mint, fără un scop. E vina noastră? Poate. Din leagăn începem să le spunem poveşti, acele imaginaţii frumoase şi educative. Aşa spunem noi. Zicem că le stimulează imaginaţia. Dar facem crize de nervi şi ne panicăm când cresc şi ne povestesc că au monştri sub pat sau că vorbesc cu prieteni imaginari.

Vine apoi adolescenţa, când minte că nu a fumat, că a fost la şcoală şi nu la bar, când… Uneori toate aceste minciuni abia aşteaptă să fie descoperite. Aşa măcar va fi băgat în seamă. Alteori doar din lipsă de comunicare apar minciuni care să împiedice descoperirea personalităţii adolescentului de către cei din jur. Sau doar obişnuinţa de a minţi.

Apoi devenim oameni „mari”. Şi continuăm să minţim. Ne minţim iubita, apoi soţia, şefii, colegii de lucru, minţim prin îmbrăcăminte, comportamente sociale, minţim.

Cât e de necesară minciuna pentru definirea noastră ca personalităţi? Cât e de „inofensivă” minciuna? Şi nu ca întrebare finală: de ce minţim?

Publicitate