Pe scurt despre minciună

Minciuni. Încă de când începem să vorbim. Văd copii care inventează, mint, fără un scop. E vina noastră? Poate. Din leagăn începem să le spunem poveşti, acele imaginaţii frumoase şi educative. Aşa spunem noi. Zicem că le stimulează imaginaţia. Dar facem crize de nervi şi ne panicăm când cresc şi ne povestesc că au monştri sub pat sau că vorbesc cu prieteni imaginari.

Vine apoi adolescenţa, când minte că nu a fumat, că a fost la şcoală şi nu la bar, când… Uneori toate aceste minciuni abia aşteaptă să fie descoperite. Aşa măcar va fi băgat în seamă. Alteori doar din lipsă de comunicare apar minciuni care să împiedice descoperirea personalităţii adolescentului de către cei din jur. Sau doar obişnuinţa de a minţi.

Apoi devenim oameni „mari”. Şi continuăm să minţim. Ne minţim iubita, apoi soţia, şefii, colegii de lucru, minţim prin îmbrăcăminte, comportamente sociale, minţim.

Cât e de necesară minciuna pentru definirea noastră ca personalităţi? Cât e de „inofensivă” minciuna? Şi nu ca întrebare finală: de ce minţim?

Anunțuri

Etichete:, , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: