Archive | Aprilie 2011

Un clip frumos pentru toţi vizitatorii blogului

Am descoperit o variantă a unei piese mai vechi şi vreau să o împărtăşesc cu voi. Vizionare plăcută.

Anunțuri

De Paşti

Cum modelul pentru această perioadă presupune să celebrăm zilele de Paşte, sărbătoare pentru mulţi dintre voi, poate câteodată şi pentru noi, ne închinăm şi noi presiunilor populare, dar puţin mai altfel.
Vă prezentăm varianta neortodoxă a sărbătorilor în viziunea celor de la Vacanţa Mare. Poate să pară pueril sau prea lipsit de umor. Variante valabile. Materialismul obligatoriu vehiculat în sărbătorirea evenimentelor religioase creştine ne împiedică să primim cu umor aceste divagaţii de la normal. Cunoaştem cu toţii cântecul celor implicaţi: noi un suntem normali, hei, hai, leliţa mea, noi nu suntem normali…

Anxietate sau moft?

Înainte de toate, acest post este comun cu Symphonie pour un monde etrange.

            Simţi uneori nevoia de evadare? Nu din cauza vieţii tale, eşti mulţumit principial cu ceea ce eşti, ceea ce faci, de partener… Vine un moment când simţi senzaţia de cădere, asemănătoare celei din montagne-russe, acolo undeva între stomac şi suflet.

            De ce? Totul e în regulă, dar anxietatea-ţi taie creierul cu sadismul filmelor de groază de vineri (13 :D).

            Bombardamentele primite de la ştiri, nesiguranţa creată (artificial) în societatea noastră? Sau suntem doar noi oamenii? Psihologii găsesc, sau vor găsi răspunsuri, dar asta nu ne rezolvă problemele. Ce putem face noi, cei care suntem obligaţi să devenim propriii noştri psihologi?

            Dacă ai norocul să ai un partener de viaţă, îndrăgostit şi altruist ca iubita mea, atunci jumătate din problemă e rezolvată prin câteva zâmbete, multe sărutări şi cuvinte spuse din suflet. Mai departe de atât te poţi convinge (prin autosugestie) că drumul tău duce spre oportunităţi nesperate, că iubirea nu moare, iar portofelul gol e o minciună a sorţii, reglementabilă foarte curând.

            Dacă însă anxietatea te încolţeşte fără motiv evident, iar viaţa ta nu este intersectată, încă, cu iubirea vieţii tale, atunci trebuie să treci în lumea faptelor. Foloseşte acţiunea ca armă, creaţia ca etalon şi verbul „trebuie” pe post de combustibil.

             Ştim că nu e completă simptomatologia anxietăţii, ştim că soluţiile sunt puerile (în viziunea „specialiştilor”), dar la mine funcţionează. Poate că cei care citiţi mă puteţi completa.  Vă aştept comentariile, observaţiile sau criticile (într-un limbaj lipsit de vulgarităţi).

Navigând printre idei

Tărâmul de dincolo sau lumea vibraţiilor înalte, depinde de viziunea sau cultura celui care expune minunăţiile şi legile de dincolo. Grecii aveau destul de bine structurată lumea de dincolo, structurile ierarhice de necontestat, deşi ne-au cam lăsat în ceaţă legat de legitimitatea conducerii Olimpului de către Zeus.

Noile curente ideologice şi religioase (mă refer la secolul 20), dezvoltă lumea de dincolo, creştină, cu încondeieri şi broderii din marile religii ale lumii plus ceva ştiinţă şi pseudoştiinţă. Privite din perspectiva creştină sunt un concurent sau un înlocuitor de temut, privite la rece ne dăm seama că nu au nici o şansă reală în concurenţa pentru locurile fruntaşe, lipsa unui Imperiu Roman care să o impună ca religie unică de stat  e evidentă.

Oricum ar fi, putem observa, că secolul 20 a fost foarte atent să nu lase fără crez, nici o categorie socială si nici o ideologie potenţială de mişcări de şi în mase. Fără a trece pragul spre paranoia sau teoria conspiraţiei putem încerca să vedem, că dincolo de micile interese meschine alăturate parveniţilor instant (nelipsiţi niciune în lume), există o mişcare generală, coordonată artistic, când este vorba de religie la modul general. Unii ar susţine că biserica creştină, fără a mai ţine cont de divergenţele confesionale, este dirijorul din umbră, tocmai pentru a putea administra şi pe acei necredincioşi. Nu cred că treburile sunt atât de simple. Nu ştiu cine sunt sau este dirijorul, nu ştiu nici măcar dacă el sau ei chiar există. Ştiu că dacă aşa ceva este adevărat întotdeauna trebuie căutat ca şi într-o crimă, întâi acel grup sau persoană care profită de pe urma actului.

Despre criză într-o criză

Auzim de ceva vreme vorbind pe oricine şi oricând că este criză. Întrebarea mea este simplă: care criză? Am văzut că de la criza economică sau recesiune, s-au găsit şi s-au grăbit mulţi „ei’’ să susţină că nemerniciile făcute cu sârg de politicieni şi cei care-i susţin cu bani murdari, ar fi toate cauzate de preamasmediatizata criză.

Acum nu vreau să fiu guvernul Boc şi să susţin că nu există criza. Este, se simte, se pipăie şi se aude când urlă tractoarele  din burţile noastre flămânde. Vreau să spun doar atât: minunata sau minunea asta de criză a albit comportamente dubioase mai ceva ca o spălare de bani cu clor.

În care situaţie normală, un popor neatins de orbirea buzunarelor goale, ar fi acceptat un guvern ca acesta fără să iasă în stradă cu parul în mână? Pentru mult mai puţin conducătorul în final nu prea mult iubit, a fost împuşcat. Dar le-a fost frică epigonilor săi vrednici de roluri secundare şi au abrogat legea capitală. Sau mai este cineva care crede în coincidenţe şi Moş Crăciun cu ouăle de Paşte în sac?

Mai stau aşa nopţile şi cuget la alte popoare, care au şi ele criză (şi crize de nervi)… acceptă compromisuri cu greu, politicienii actuali se pregătesc să părăsească fotoliile ştiind că nu vor mai fi aleşi, datorită gestionărilor forţate spre faliment. Măcar au simţul poporului dezamăgit de ei, de compromisurile negre pe care le fac. La noi, se fac planuri pentru următoare mandate, ştiu cu siguranţă că vor fi realeşi. Poporul va asculta ca de fiecare dată cele sfătuite de televiziunile avide de bani, iar la noi banul va realege şi alege pe aceeaşi…

Oare mă înşel? Există undeva un suflu de decenţă, există o şansă ca politica să devină o ocupaţie onorabilă şi accesibilă dincolo de cercul tot mai strâns al elitelor artificiale de după ’89? Cine va fi capabil să vadă dincolo de dezastrele din Japonia, de cele 8 ore de muncă care sunt 10 sau 12 plătite mai prost ca acum 5 ani? Cine va trece dincolo de blazarea standardizată şi va avea curajul să privească politica în paralel cu economia şi direct proporţională cu nivelul său de trai?

Avem nevoie de mişcare, o mişcare minimă, egoistă, să mişte fiecare pentru sine, dar luat ca întreg va fi un vuiet general. În România a murit până şi egoismul. Păcat de ţară, că ea săraca nu poate pleca să scape de popor.

 

%d blogeri au apreciat asta: