Decorporalizarea

Decorporalizarea

Decorporalizare, extracorporalizare, rătăcitor cu sufletul şi oricare din variantele de pe piaţă. Aceasta e tema de azi şi poate fi şi de mâine, doar se vor produce fenomene şi mâine…

Extracorporalizarea cu intenţie (volitivă) se zice că are nevoie de studii aprofundate, practici în disperare, iar atenţionarea care vine legată de pericolele care pândesc călătorul astral sunt multe şi grave, dar unul e standard: pericolul pierderii trupului. Aceasta vine (adică acest pericol) de la  ideea (transmisă în mod abuziv şi greşit, după părerea mea) că vin nu ştiu ce spirite , care nu au altă treabă, şi-ţi posedă trupul. Ok, care e concluzia? Nu călătoriţi că vine bau-bau şi vă papă.

Extracorporalizarea involuntară. Se întâmplă. Şi nu ţine de religie sau de dorinţa ta de a călători astral sau nu. Se întâmplă în timpul somnului sau când eşti treaz; în urma emoţiei sau apatiei. Şi cel mai enervant lucru e că nu întreabă: hei, tu, ai chef să vezi lumea de sus?

Anunțuri

Etichete:, , , , , , ,

One response to “Decorporalizarea”

  1. Symphonie says :

    Întâmplare ce am trăit-o în 2007. Am ales să o scriu sub formă de jurnal-poveste pentru că nici eu nu ştiam exact ce se poate întâmpla şi cum ar fi interpretată de alţii.

    „Am încercat ieri a treia oară, mi-am spus că de data aceasta voi reuşi. Speram ca ticăitul ceasului să nu-mi atragă pentru mult timp atenţia şi să reuşesc să mă detaşez de el. Mi-am închis ochii şi am încercat să-mi amintesc clipa morţii mele…din viaţa anterioară! Dar mi-am dat repede seama că aşa nu va merge. Atunci am început să rememorez părţi din ziua de ieri, părţi de alaltăieri şi tot aşa, câte puţin, până când îmi era tot mai greu să-mi amintesc…şi atunci am realizat că mă apropiam de momentul naşterii mele. Mi-o imaginam pe mama şi încercam să-mi induc starea de cald, de siguranţă…starea de pântec, pentru a putea să trec „dincolo” şi să rememorez părţi din viaţa mea anterioară. Mi-am simţit corpul vibrând, ca şi cum aş fi fost un fascicul de lumină ce circulă prin univers. Eram într-o stare ciudată de somnolenţă, de vis şi totuşi amintiri…îmi spuneam: „A sosit momentul!”. Totul era perfect. Noaptea. Căldura. Visul. Amintirile. Brusc…totul a încetat. Un câine în negura nopţii plângea. M-am enervat. Am aşteptat puţin să mă liniştesc şi să încerc din nou. Aceeaşi poveste. Amintiri, somnolenţă, vis…şi alte zgomote!

    Dimineaţă m-am trezit confuză, cu o durere de spate, cearceaful împrăştiat anapoda pe pat şi pleoapele grele. „La noapte!”, mi-am spus…”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: