Nu e nevoie să faci doctoratul în economie ca să înţelegi că omul de rând e o victimă dublă: latentă şi activă. În prima instanţă noi suntem consumatorii, îndemnaţi zilnic să cumpărăm de toate şi cât mai multe. În plan secund, dar poate şi mai semnificativ, suntem loviţi de imposibilitatea acumulării de lichidităţi, din cauza inexistenţei lichidităţilor.

Băncile au dreptul să împrumute fiecare sumă existentă de până la zece ori valoarea intrată. Până acum două decenii, jocurile financiar-bancare se făceau preponderent la nivel mare, cu sume uriaşe şi minciuni spuse celor dispuşi să rişte averi. De la sfîrşitul mileniului, au început joaca cu pătura medie a societăţilor. Credite uşor de obţinut, cu predilecţie din cele ipotecare. Rezultatul e „criza” actuală.

Jocurile au fost făcute. Proprietăţi şi industrii au trecut în proprietatea băncilor sau a celor dispuşi să cumpere pe nimic. Nu vă lăsaţi amăgiţi de pleonasme de genul: bănci falimentare. Poate bănci care nu mai au lichidităţi sau care vor fi cumpărate de cele mari. Valorile imobiliare ale băncilor sunt impresionante.

Şi acum ce urmează? După actualul sistem, aproape că e imposibil să se revină la o stare de echilibru financiar mondial. Probabil că vor să ne convingă în viitorul apropiat, prin inflaţia pregătită la nivel global, că sistemul nu e viabil şi că a plecat pe calea autodistrugerii. Şi ne vor propune şi impune, fără să ne consulte, o variantă în care să funcţionăm în paralel, adică moneda clasică şi moneda virtuală.

Nu e o tragedie, nu banul virtual ca şi concept. Tragedia începe când cei care controlează moneda sunt societăţi sau concerne private. E pericolul imposibil de calculat acum, de a ne trezi cu monopolul controlării banului de către o mână infimă de oameni. Rămâne să vedem dacă aşa vor decurge evenimentele sau avem pregătită şi altă variantă.

Un deşert în care totul este monoton, singura variaţiune sunt dunele. Tot nisip. Cam asta este ce ne aşteapta pe viitor în comunitatea virtuala cu nume simbolic internet.

Calm. Nu acum. Nu copiii noştrii. Peste două, trei generaţii. Acum e doar perioada de tatonare, scuza fiind eradicarea pirateriei. Dar vor începe să „strângă şurubul” pas cu pas, lege cu lege. Până când ne vom trezi cu pumnul în gură.

Nu insist asupra controversatelor legi sau proiecte de legi. Se pot găsi pe internet (încă). Problema ce o voi dezbate aici e mai personală: cum reacţionăm noi, fiecare dintre utilizatorii internetului. Ne-am obişnuit să putem spune cu voce (prin scris) fără interdicţiile cenzurii de tip comunist, ideile noastre, nemulţumirile noastre sau susţinerile noastre legate de o acţiune ori un om.

Actualizare 04 februarie 2012: http://creativemonkeyz.com/roboti/robotzi-s02-ep-special-acta/

Vom sta şi vom aştepta ca legile sa ne încorseteze drepturile astea sau vom acţiona, în limita permisă? De exemplu, câţi sunt dispuşi să-şi sacrifice 5-10 minute pentru scrierea unui mail europarlamentarilor din ţara ai cărei cetăţeni sunt? Şi poate încă 5 minute pentru lecturarea articolelor care fac legea (ACTA) ca neconformă cu libertăţile constituţionale şi cele garantate de Carta Drepturilor Omului?

E un pas mic, o formula minimă de aplicat. Nu e singura cale. Rămân ONG-urile, rămân partidele politice, rămâne să se autosesizeze Curtea Constituţională… dar pentru firele de nisip ce suntem, o acţiune simpla este aceasta de a bombarda cu nemulţumirile noastre pe cei care ne reprezintă în Parlamentul European. Ne reprezintă pe banii noştri şi pe voturile noastre, deci trebuie să ne asculte doleanţele. Sau ar trebui.

În ignoranţa mea sigur am sărit peste alte metode de protest. Dacă mai cunoaşteţi şi altele (petiţiile le-am ignorat pentru că nu le bagă nimeni în seamă, ceea ce totuşi nu vă împiedica să le semnaţi), dacă vă vine o idee, completaţi-mă prin comentarii. Apoi distribuiţi pentru cât mai multă lume soluţiile. Poate reuşim măcar primul val de cenzură să îl stăvilim. Sper.

Ataşez mai jos adresele de mail ale europarlamentarilor români:

oana.antonescu@europarl.europa.eu
elena.basescu@europarl.europa.eu
george.becali@europarl.europa.eu
sebastianvalentin.bodu@europarl.europa.eu
victor.bostinaru@europarl.europa.eu
cristiansilviu.busoi@europarl.europa.eu
corina.cretu@europarl.europa.eu
georgesabin.cutas@europarl.europa.eu
vasilicaviorica.dancila@europarl.europa.eu
ioan.enciu@europarl.europa.eu
catalin-sorin.ivan@europarl.europa.eu
petru.luhan@europarl.europa.eu
monica.macovei@europarl.europa.eu
ramonanicole.manescu@europarl.europa.eu
marian-jean.marinescu@europarl.europa.eu
iosif.matula@europarl.europa.eu
norica.nicolai@europarl.europa.eu
rares-lucian.niculescu@europarl.europa.eu
ioanmircea.pascu@europarl.europa.eu
rovana.plumb@europarl.europa.eu
cristiandan.preda@europarl.europa.eu
dacianaoctavia.sarbu@europarl.europa.eu
adrian.severin@europarl.europa.eu
csaba.sogor@europarl.europa.eu
theodordumitru.stolojan@europarl.europa.eu
claudiuciprian.tanasescu@europarl.europa.eu
silviaadriana.ticau@europarl.europa.eu
laszlo.tokes@europarl.europa.eu
traian.ungureanu@europarl.europa.eu
tudorcorneliu.vadim@europarl.europa.eu
adinaioana.valean@europarl.europa.eu
renate.weber@europarl.europa.eu
iuliu.winkler@europarl.europa.eu

Susţin că TOŢI aceşti ,,geniali” trebuie deferiţi justiţiei şi puşi să răspundă penal şi moral. De ce? Pentru că fiecare individ care ajunge să creadă în sfârşitul lumii, devine nemotivat pentru viaţa actuală, suferă depresii şi poate suferi de tulburări psihice temporare sau permanente. Chiar şi cei mai echilibraţi, bombardaţi suficient de mult timp cu aceste prostii, pot ajunge să sufere de anxietăţi sau depresii.

Într-o societate modernă, unde tendinţa universală este spre bunăstare, confort şi linişte spirituală, asemenea indivizi sunt un scârţâit arhaic, reverberând  temerile strămoşilor în faţa tunetelor şi a fulgerelor. De miliarde de ani, planeta noastră este expusă exact aceloraşi riscuri, aceloraşi probabilităţi de a se ciocni cu asteroizi şi comete. Poate unele au fost catastrofice, dar nu fatale. Azi, mai mult decât am avut vreodată, avem şansa de a putea acţiona să prevenim catastrofele. De ce să ne facem griji pentru ceva ce nu stă în puterea noastră personală de a prevedea sau preveni? Cine câştigă dacă ne îndreptăm privirile spre apocalipsă şi nu spre viaţă?

Minciuni. Încă de când începem să vorbim. Văd copii care inventează, mint, fără un scop. E vina noastră? Poate. Din leagăn începem să le spunem poveşti, acele imaginaţii frumoase şi educative. Aşa spunem noi. Zicem că le stimulează imaginaţia. Dar facem crize de nervi şi ne panicăm când cresc şi ne povestesc că au monştri sub pat sau că vorbesc cu prieteni imaginari.

Vine apoi adolescenţa, când minte că nu a fumat, că a fost la şcoală şi nu la bar, când… Uneori toate aceste minciuni abia aşteaptă să fie descoperite. Aşa măcar va fi băgat în seamă. Alteori doar din lipsă de comunicare apar minciuni care să împiedice descoperirea personalităţii adolescentului de către cei din jur. Sau doar obişnuinţa de a minţi.

Apoi devenim oameni „mari”. Şi continuăm să minţim. Ne minţim iubita, apoi soţia, şefii, colegii de lucru, minţim prin îmbrăcăminte, comportamente sociale, minţim.

Cât e de necesară minciuna pentru definirea noastră ca personalităţi? Cât e de „inofensivă” minciuna? Şi nu ca întrebare finală: de ce minţim?

Prin neimplicare obştească  am ajuns să avem imaginea de români-ţigani-hoţi-cerşetori-criminali. Dacă vocea fiecăruia dintre noi s-ar fi ridicat să protesteze, lumea ar fi făcut diferenţa: infractori, ca în oricare ţară, şi românii imigranţi în căutare de o viaţă decentă. Dar noi ne-am bucurat că nu fură de la noi în ţară, i-am înjurat pe la colţuri pe cerşetorii prefăcuţi că-şi fac palate, dar în mod direct ne-am făcut superpreocupaţi de propriile probleme, într-un cuvânt am adoptat politica struţului.

Şi a reapărut cuvântul „politică”. Dacă cineva a trăit cu iluzia că lipsa la vot aduce ceva bun, s-a înşelat. E ca şi problema imigranţilor: sunt renegaţi, dar acele locuri de muncă pe care le ocupă sunt în genere libere, populaţia băştinaşă refuză să le practice.

Bine că avem mai multe biserici decât şcoli şi grădiniţe; educaţia e secundară, nu produce voturi. Cu cât gândim mai mult, cu atât vom da voturi celor care merită şi nu celor care doresc să ne manipuleze în interes propriu sau oligarhic.

Probabil că dintre cei puţini care citesc acestea nu mă vor aproba, dar eu mă simt împăcat pentru că mi-am făcut datoria şi am spus cu voce ceea ce mulţi doar gândesc cu jenă. A fi diferit de turmă nu e rău, e rău să laşi gândurile altora să fie ale tale.

Poate că sunt oameni care nu înţeleg engleza şi nu au priceput care este scopul “mirării” cercetătorului din acest clip. În primul rând se constată “deghizarea” 100% a cefalopodelor, în cazul acesta al unei caracatiţe camuflate. Nu atât camuflarea în sine, cât proprietatea acestei caracatiţe, în particular, iar în general a cefalopodelor de a-şi schimba textura pielii, nu doar culoarea. Iar acest fenomen nu are încă o explicaţie.

Vizionare plăcută!

            Simţi uneori nevoia de evadare? Nu din cauza vieţii tale, eşti mulţumit principial cu ceea ce eşti, ceea ce faci, de partener… Vine un moment când simţi senzaţia de cădere, asemănătoare celei din montagne-russe, acolo undeva între stomac şi suflet.

            De ce? Totul e în regulă, dar anxietatea-ţi taie creierul cu sadismul filmelor de groază de vineri (13 ).

            Bombardamentele primite de la ştiri, nesiguranţa creată (artificial) în societatea noastră? Sau suntem doar noi oamenii? Psihologii găsesc, sau vor găsi răspunsuri, dar asta nu ne rezolvă problemele. Ce putem face noi, cei care suntem obligaţi să devenim propriii noştri psihologi?

            Dacă ai norocul să ai un partener de viaţă, îndrăgostit şi altruist ca iubita mea, atunci jumătate din problemă e rezolvată prin câteva zâmbete, multe sărutări şi cuvinte spuse din suflet. Mai departe de atât te poţi convinge (prin autosugestie) că drumul tău duce spre oportunităţi nesperate, că iubirea nu moare, iar portofelul gol e o minciună a sorţii, reglementabilă foarte curând.

            Dacă însă anxietatea te încolţeşte fără motiv evident, iar viaţa ta nu este intersectată, încă, cu iubirea vieţii tale, atunci trebuie să treci în lumea faptelor. Foloseşte acţiunea ca armă, creaţia ca etalon şi verbul „trebuie” pe post de combustibil.

             Ştim că nu e completă simptomatologia anxietăţii, ştim că soluţiile sunt puerile (în viziunea „specialiştilor”), dar la mine funcţionează. Poate că cei care citiţi mă puteţi completa.  Vă aştept comentariile, observaţiile sau criticile (într-un limbaj lipsit de vulgarităţi).

Tărâmul de dincolo sau lumea vibraţiilor înalte, depinde de viziunea sau cultura celui care expune minunăţiile şi legile de dincolo. Grecii aveau destul de bine structurată lumea de dincolo, structurile ierarhice de necontestat, deşi ne-au cam lăsat în ceaţă legat de legitimitatea conducerii Olimpului de către Zeus.

Noile curente ideologice şi religioase (mă refer la secolul 20), dezvoltă lumea de dincolo, creştină, cu încondeieri şi broderii din marile religii ale lumii plus ceva ştiinţă şi pseudoştiinţă. Privite din perspectiva creştină sunt un concurent sau un înlocuitor de temut, privite la rece ne dăm seama că nu au nici o şansă reală în concurenţa pentru locurile fruntaşe, lipsa unui Imperiu Roman care să o impună ca religie unică de stat  e evidentă.

Oricum ar fi, putem observa, că secolul 20 a fost foarte atent să nu lase fără crez, nici o categorie socială si nici o ideologie potenţială de mişcări de şi în mase. Fără a trece pragul spre paranoia sau teoria conspiraţiei putem încerca să vedem, că dincolo de micile interese meschine alăturate parveniţilor instant (nelipsiţi niciune în lume), există o mişcare generală, coordonată artistic, când este vorba de religie la modul general. Unii ar susţine că biserica creştină, fără a mai ţine cont de divergenţele confesionale, este dirijorul din umbră, tocmai pentru a putea administra şi pe acei necredincioşi. Nu cred că treburile sunt atât de simple. Nu ştiu cine sunt sau este dirijorul, nu ştiu nici măcar dacă el sau ei chiar există. Ştiu că dacă aşa ceva este adevărat întotdeauna trebuie căutat ca şi într-o crimă, întâi acel grup sau persoană care profită de pe urma actului.